Bancul de joi

Un vânător, urmărind un mistreţ rănit, s-a afundat în pădure şi fară să-şi de-a seama l-a prins noaptea şi s-a rătăcit. Bătea vântul şi ningea iar el disperat mergea ca să se încălzească fără să mai ştie unde se află. Într-un târziu vede undeva o lumina şi tot mergând către ea ajunge la un canton silvic.

Bate la uşă şi apare pădurarul.

- Te-ai rătacit! – spune omul şi îl pofteşte în casă. Este târziu, rămai aici până dimineaţă când iţi arăt drumul. Până atunci stai la masă cu noi, dar avem numai mămăligă cu brânză.

Vânătorul era obosit şi flămând, pentru că a mers o zi întreagă fără să mănânce nimic.

După ce mănâncă o vreme întreabă:

- Pădurarule, pot să mai iau un pic de mămăligă? Uite, mi-a rămas un pic de branză…

Nu trece mult şi întreabă din nou:

- Pădurarule, pot să mai iau un pic de brănză? Uite că mi-a mai rămas mămăligă…

După ce acestea se repetă de mai multe ori, adorm toţi în singura cameră unde era cald, pădurarul cu nevasta în pat şi vânătorul pe o saltea pe jos.

După miezul nopţii vuietul vântului este acoperit de urletul unei haite de lupi.

Pădurarul sare din pat ca ars se îmbracă pe întuneric răsturnând câteva scaune şi cât ai clipi dispare în noapte. În urma lui a rămas linişte. După un timp vânătorul întreabă în întuneric:

- Oare stă mult?

- Stă mult, îi răspunde femeia în şoaptă.

- Oare nu mă prinde ? întreabă din nou vânătorul.

- Nu te prinde măi omule, că până iese el în calea lupilor la capătul pârâului, poate să treacă toată noaptea.

- Zici că nu mă prinde…

- Nu te prinde fii sigur. Hai, curaj!

- Atunci, spune vânătorul, mă duc să mai iau un pic de mămăligă cu branză…