Tristeţea Lunii, încă, mă mângâie când dorm
şi mă-ncălzeşte lin cu aripa-i de pluş.
Cât aş dori, nălucă, să nu tresar în somn
când te arăţi sporadic zâmbind din prag de uşi!
Tristeţea Lunii, încă, mă mângâie pe faţă
când tu dispari subit, furând un colţ de vis
lăsând în urmă abur şi stele ce răsfaţă
nefericirea certă a unui dor făţiş.
25 noiembrie 2010, Bucuresti
Azi împlinesc 31 de ani. Cu această ocazie vreau să-mi salut colegii de la NASA şi să-i rog să nu mai frece menta aiurea prin toate găurile negre ale galaxiei.
Să pună mâna să inventeze o maşinărie care ingheaţă timpul.
Deadline 17.11.2019!
Negreşit, în fiecare dimineaţă, domnul Narcis de la doi îşi face mişcarea de învioarare în faţa ferestrei larg deschise, obicei intrat în reflex de vreo două luni de când proaspăta văduvă, Camelia de la unu, din bolcul de vis-a-vis întinde rufe în balcon fix la aceeaşi oră, ridicând priviri agale şi pur întâmplătoare spre junele nostru uşor trecut. În chiloţii de un alb îndoielnic şi tricoul, ale cărui găurele nu au fost prevăzute din fabricaţie, strâns pe trupul viguros şi cu început de burtă, Domnul Narcis numără cu voce tare ţopăind pe un ritm doar de dânsul auzit:
- Un’, doi, trei! Un’, doi, trei! Un’, doi, trei!
- Săru’mânuşiţele duduiţă! Ce zi frumoasă…! Taman bună de plimbat prin parc! Şi de tăvălit prin iarbă, continuă domnul Narcis în gând.
- Ziua bună domnu’ Narcis, răspunde văduva Camelia înroşindu-se la ten, să nu răciţi că e cu dinţi soarele ăsta matinal!
Aha! Deci pune botu’ – opinează domnul Narcis brusc înveselit – azi nu mai scapă!
- Io am făcut aramata la Caracal… nu mă doboară pe mine un vânticel de primăvară, întăreşte afirmaţia bărbatul printr-o încordare uşoară de bicepşi.
Vădit ruşinată, văduva Camelia de la unu intră precipitat în casă.
- E timpul pentru băiţa de dimineaţă! Sper să fie apă caldă că după o săptămână de pauză chiar nu-mi place cum îmi luceşte părul, zice tânărul scuipând în palmă şi netezindu-şi freza!
Un val de apă rece ca gheaţa tâşneşte din duşul ruginit, rotit spre debit maxim.
- Futu-mi-te-n gât Boc cu tot partidul tău de căcat – urlă bărbatul surescitat – nici apă caldă nu ştii să faci ca lumea!
…
Spălat şi parfumat ca ismana de ginerică în noaptea nunţii, domnul Narcis de la doi pune mâna pe telefonul cu disc.
- Alo, săru’mâna doamnă Camelia, ce mai faceţi?
- Ce să fac?… Sunt singurică… dereticam prin casă!
- Atunci poate îmi permiteţi să trec pe la dumneavoastră, bem o cafeluţă, mai stăm de vorbă, poate facem amor…
- Vai, domnule Narcis, nu se poate aşa ceva… credeţi că sunt curvă?
- Da’ cine a pomenit de bani?
…
Sfântul Antonie cel Mare, vrând să pătrundă adâncurile scopurilor providenţei, adresă într-o zi lui Dumnezeu următoarea rugăciune: “Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe când alţii ajung la cea mai adâncă bătrâneţe?”. Şi Dumnezeu îi răspunse: “Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ţi se cade ţie a cunoaşte.”
Moartea vine pe neaşteptate şi pentru copilul din leagăn, şi pentru tânărul nepăsător, şi pentru bătrânul înălbit de ani. De nimic nu-i mai sigur omul pe pământ, decat de moarte. Că ai să trăieşti mai mult, nu ştii; că ai să fii mai bogat, nu ştii; că ai să fii mai sănătos decât eşti, nu ştii; dar că ai să mori, ştii!
Pe pământ sunt zile, nopţi şi sunt ani; dincolo de mormânt nu este decât vesnicie.
Dumnezeu să te odihnească unchiule! Somn uşor nenea Stelică!
Simion Stelian
1962-2010
…
În lumea numelor străine,
Mă simt, şi eu, un străinez,
Iau telefonul lângă mine
şi n-am ce număr să formez.
Trăiesc, fără speranţă, drama
Că neamul meu, acum, e frânt,
Mi-e dor de tata şi de mama,
Dar nu au număr, la mormânt.
De convorbiri cu ei sunt gata
şi în necunoscut mă zbat,
îi sun pe mama şi pe tata,
Dar crucea sună ocupat.
Au numere secrete parcă
şi aparatul n-are ton,
Deodată aflu şi tresar că
Nici moartea n-are telefon.
Mi-e dor de voi, părinţi din moarte,
Cu lacrimi bine vă cuvânt,
Şi uit că aţi plecat departe
Şi n-aveţi roaming, sub pământ.
Formez un număr, oarecare,
Întreb precipitat de voi,
Dar ştiu că mort e cel ce moare
şi nu mai vine înapoi.
Şi, vai, de-atâta timp încoace,
Vă chem şi-n visuri, să v-ascult,
Dar iarba pe morminte tace,
Cu număr desfiinţat demult.
Şi, dacă o să ţinem minte,
Probabil, când o fi să mor,
Am să vă caut în morminte,
Pe-un număr de interior.
Telefon peste moarte de Adrian Păunescu
Si-au spus părerea: