Telefon peste moarte

Sfântul Antonie cel Mare, vrând să pătrundă adâncurile scopurilor providenţei, adresă într-o zi lui Dumnezeu următoarea rugăciune: “Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe când alţii ajung la cea mai adâncă bătrâneţe?”. Şi Dumnezeu îi răspunse: “Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ţi se cade ţie a cunoaşte.”

Moartea vine pe neaşteptate şi pentru copilul din leagăn, şi pentru tânărul nepăsător, şi pentru bătrânul înălbit de ani. De nimic nu-i mai sigur omul pe pământ, decat de moarte. Că ai să trăieşti mai mult, nu ştii; că ai să fii mai bogat, nu ştii; că ai să fii mai sănătos decât eşti, nu ştii; dar că ai să mori, ştii!

Pe pământ sunt zile, nopţi şi sunt ani; dincolo de mormânt nu este decât vesnicie.

Dumnezeu să te odihnească unchiule! Somn uşor nenea Stelică!

Simion Stelian
1962-2010

…

În lumea numelor străine,
Mă simt, şi eu, un străinez,
Iau telefonul lângă mine
şi n-am ce număr să formez.

Trăiesc, fără speranţă, drama
Că neamul meu, acum, e frânt,
Mi-e dor de tata şi de mama,
Dar nu au număr, la mormânt.

De convorbiri cu ei sunt gata
şi în necunoscut mă zbat,
îi sun pe mama şi pe tata,
Dar crucea sună ocupat.

Au numere secrete parcă
şi aparatul n-are ton,
Deodată aflu şi tresar că
Nici moartea n-are telefon.

Mi-e dor de voi, părinţi din moarte,
Cu lacrimi bine vă cuvânt,
Şi uit că aţi plecat departe
Şi n-aveţi roaming, sub pământ.

Formez un număr, oarecare,
Întreb precipitat de voi,
Dar ştiu că mort e cel ce moare
şi nu mai vine înapoi.

Şi, vai, de-atâta timp încoace,
Vă chem şi-n visuri, să v-ascult,
Dar iarba pe morminte tace,
Cu număr desfiinţat demult.

Şi, dacă o să ţinem minte,
Probabil, când o fi să mor,
Am să vă caut în morminte,
Pe-un număr de interior.

Telefon peste moarte de Adrian Păunescu

Unde ne sunt visătorii?

Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Raspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;
Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vreodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de ceară fructe istovite-n floare?…
Şi în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire,
Când işi scaldă toţi în lacrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi aşa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ş-atâtea frumuseţi necunoscute,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta ţară să te-araţi străin, exotic?…
Cum, când eşti aşa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit şi sila de viaţă te răpune,
Ca nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?

Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite şi profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală,
Sub imensa şi eterna armonie generală?…
Eşti de-abia în pragul lumii. Ţi-i aşa de sprinten gândul.
Câte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncându-l!
Câte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e noua!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, şi culori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
Leganând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevaruri nerostite încă-i scapă!
Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă;
Şi cu lacrimi stoarse-n silă nu mi-aş mai aduce-aminte
Am bocit şi eu… nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!…
Dar când m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală,
Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoala,
Ofiliţi în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Işi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperăi de porunceala şi dureri închipuite,
Când am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereţii noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lasând morţii în odihna lor de veci,
Şi din florile vieţii să aleaga şi s-adune
În nepieritorul fagur adevar şi-nţelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mişcătoare

Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
A torentelor vieţii! Câţi eroi, lipsiţi de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfârşită şi grozavă!
Şi, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
Câţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi inghite!
Si când lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă implineşte o chemare,
Şi când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi
luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cântecului tău amar,
Şi să-i cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai
trişti?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?…
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Ingropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră sa ne-arate-o lume nouă!

de Alexandru Vlahuţă

Conjectura lui Poincare

Enunţul Conjecturii lui Poincare: Dacă într-un spaţiu închis tridimensional orice arc de cerc închis se poate micşora până la un punct, acest spaţiu este echivalent din punct de vedere topologic cu o sferă tridimensională.

Un matematician rus sărac lipit pământului a spus că nu are nevoie de premiul de un milion de dolari, oferit pentru rezolvarea uneia dintre cele mai grele probleme de matematică, Conjectura lui Poincare. Atunci când a fost anunţat că a câştigat un premiu de 1 milion de dolari pentru rezolvarea problemei care i-a ţinut în ceaţă pe matematicieni timp de un secol, acesta s-a mulţumit să spună, prin uşa închisă: “Nu am nevoie de nimic! Am tot ce-mi trebuie!” “Nu sunt interesat de bani sau faimă. Nu vreau să fiu expus ca un animal la gradina zoologică. Nu sunt un erou al matematicii. Nici nu sunt un om de success, de aceea nu vreau să fiu în centrul atenţiei”, a declarat atunci Grigori Perelman.

Problema care avea mai mult de 100 de ani în momentul în care a fost rezolvată de Perelman poate ajuta la determinarea formei universului.

Imediat după, Grigori Perelman a renunţat la slujba de la Institutul Steklon. Prietenii spun despre el că ar fi renunţat la matematică de tot, dar Perelam refuză să vorbească despre acest subiect, considerându-l, din motive personale, prea dureros.

În prezent trăieşte într-o sărăcie crută.

Cheia

Mari poeţi, de-a lungul vremii, au asemănat femeia
Cu o floare, cu un soare, c-o zeiţă, cu scânteie, cu o apă, c-o păpuşă
Eu, cum nu-s poet prea mare, zic că seamănă c-o uşă.
Uşa către fericire, uşa către mângâiere
Uşa ce spre taine duce galopând… luna de miere.
Uşa către înrobire, uşa jugului etern
Uşa care-ţi deschide perspectiva spre infern.
De, dar ca s-ajungi să intri, e-o problemă delicată
Fiindcă mai întîi de toate, uşa trebuie descuiată.
Şi treaba se face bine şi devine fericită
Nu cu cheia la-ntîmplare, ci cu cheia potrivită,
Cheia ei originală, orice uşă-n lumea asta
Dupa nuntă şi tradiţie are cheia ei şi… basta!
Dar de iei un gen de uşă, simplă, dublă sau de tei
Şi-ai să vezi ca merg la dînsa doua sau mai multe chei,
Stai, n-o sparge cu toporul, nu ţipa, nu fă scandal,
Ia-ţi mai bine portofelul şi te du la tribunal.
Ca să-ţi iei o altă uşă, liber trebuie să fii,
Şi-asta costă, dupa leafă, de la 3 la 7 mii!
Când alegi o uşă nouă, trebuie s-o faci cu artă,
Să n-aibă, Doamne fereşte, broasca defectă, spartă…
Că broasca atât e bună până n-a scăpat la chei,
Că pe urmă n-o mai fereci, nici cu două nici cu trei.
E asemeni cu ulciorul, care dus prea des la apă
Te trezeşti că-i sare smalţul, ori se sparge, ori se crapă.
Uşa este ca găina, ca abia când e bătrână
Mai matură şi mai coaptă, face supa cea mai bună.

Da, dar care om în viaţă nu şi-a spus în gândul lui:
“Dă-o dracului de supă, vreau un picioruş de pui”?
Uşa este ca un loto, zice puştiului un tată.
Nu e nici o diferenţă – dai un ban mai tragi odată.
Însă, dragul tatii, află, nu ţine cât veşnicia,
Că exagerând cu joaca, ţi se strică jucăria.
Am văzut o uşă care a trăit în viaţa toată
Ca o sfântă cuvioasă, şi-a murit nedescuiată.
A urlat la dânsa cerul, cu o voce ca de crai:
Hei, stafie îngălbenită, poate vrei să intri-n rai?
Marş la iad, acolo-i locul pentru-o scândură uscată
Ai trăit degeaba-n lume şi-ai rămas tot încuiată…
Ce te temi mereu de uşă! O să-mi spuneţi cu temei!
Habarnam: Bun! Perfect! Aveţi dreptate, să vorbim atunci de chei.
Fiindcă principalu-n lume, nu e gândul, nici ideea
Nu e focul şi nici roata, principalul este cheia.
Şi există chei… O groază, câţi bărbaţi, atâtea chei,
Că de când e lumea lume, cheile le ţin la ei.
Unele sunt lungi şi groase, sau subţiri ca un şiret
Altele mici, delicate, ce deschid şi un fişet.
Principalul nu-i mărimea, important – la orice uşă -
E să se lovescă cheia şi să fie… jucăuşă.
Să nu se-ndoaie-n broască şi să ţină la-nvârtit.
Chei de lacăte, valize, de casete, frigidere,
De cămări, de mânăstire, pivniţe sau şifoniere,
Ar mai fi cheia franceză, cheia la casa de bani,
Cheia de la Turnul Londrei sau făcută de ţigani,
Dară, ce te faci amice, că din sute de modele
Tu te chinui toată viaţa cu o cheie de… sardele!
Merge ea cît merge bine, dar apoi prinde rugină
Şi-atunci nici Gerovitalul n-o mai scoate la lumină!
Poţi să-i dai cu glaspapirul, şmirghel, pile, ciocolata,
Tot ce-ncerci este zadarnic, ţi-a iesit din uz şi gata!
Geaba-ncerci, geaba te zbuciumi şi degeaba-ţi ieşi din fire.
Nu te mai văita la lume, nu e vina nimănui,
Leaga-o cu-n şiret sau fundă, fă-i un nod şi pune-o-n cui!
Sânt atâtea chei pe lume, cheia “sol ” şi cheia ” FA “,
Dar asta nu te-ncălzeşte dacă n-ai tu cheia ta.
Şi… zicând cum zic bătrânii… la o tinereţe nouă,
Zici… privindu-ţi… amintirea…
“AH, DE-AŞ FI AVUT EU DOUĂ! “

Adrian Păunescu

Să fie pace în lume!

Dragii mei,

vă urez sănătate multă şi idealuri înalte.

Să fim mai buni, mai calzi şi mai întelegatori! Să fie pace, pace pace pe Pământ!

Să fie pâine pe masă
Şi toţi ai casei acasă
Şi grâu-n brazdă să iasă
Să fie pace, pace, pace pe Pământ.

Şi ale lumii guverne
Să ştie bine-a discerne,
Nevoia vieţii eterne,
Să fie pace, pace, pace pe Pământ.

Să fie-o blândă lumină,
Şi nu rachete-n grădină,
Doar veşti frumoase să vină,
Să fie pace, pace, pace pe Pământ.

Ca focul rău să nu ardă,
Cât viata-n noi nu e moartă,
Să stăm cu toţii de gardă
Să fie pace, pace, pace pe Pământ.

Sub zbuciumatele astre,
Destul cu-atâtea dezastre,
O cer durerile noastre,
Să fie pace, pace, pace pe Pământ.

Destul cu traiul de câine,
Spre dezvoltare şi pâine
Şi pentru ziua de mâine
Să fie pace, pace, pace pe Pământ.

De-o pace dreaptă mi-e sete,
Plenara-ntregii planete,
A hotarât ce se vede,
Să fie pace, pace, pace pe Pământ.

Miniştrii lumii să n-asculte
De interese oculte,
Ci de voinţele multe,
Să fie pace, pace, pace pe Pământ!

de Adrian Paunescu!

Andrei Cătălin Mercuţ

Că viaţa este nedreaptă, ştim cu toţii… La fel de cert este că Dumnezeu îşi coboară îngerii pe Pământ… Totuşi nu înteleg de ce nu suntem lăsaţi să ne bucurăm îndeajuns de ei!

Azi Dumnezeu l-a vrut înapoi pe Andrei. Oricat l-au rugat părinţii Cornel şi Georgeta Mercuţ, EL a fost de neclintit. Valorile trebuie păstrate sub aripa SA, printre cei fără de păcat. După ce s-a convins că Andrei poate să lupte cu leucemia, ba chiar e aproape s-o învingă, Dumnezeu a hotărât că are nevoie de un asemenea străjer al purităţii. Fiu de medici, el însuşi viitor medic, nici că se putea să nu asculte glasul LUI.

Andrei, acum când stai în dreapta Domnului, priveşte-ne şi zâmbeşte cu prospeţimea celor 21 de ani!

Să ascultăm, împreună cu Andrei, poezia Manifest pentru sănătatea pământului:

Manifest pentru sănătatea Pământului

Aproape am ajuns să ne mândrim
Că mai rapid în acest veac se moare,
Că noi ne-mbolnăvim şi suferim
De boala bolilor fără scăpare.

Stupizi actori ai tragicului rol,
Mai şi avem puterea inumană
De a vorbi despre acestă rană
Ce va lăsa pământul strep şi gol.

Noi sântem fiii veacului bolnav,
Noi sântem canceroşii de elită.
Nu ne mai vindecăm cu nici un praf,
Bieţi iovi pe o planetă părăsită.

Şi mai avem şi straniul obicei
De-a spune, şi-n piept a ne şi bate
Că moartea ne-a făcut averea ei
Vânzând înstrăinata sănătate.

Şi chiar acum, când eu acestea scriu,
Când vă vorbesc plângând la fiecare,
Pentru un om sub cer e prea târziu…
Un om măcar ireversibil moare.

Oameni politici încă sănătoşi,
Bărbaţi puternici situaţi la cârmă,
Priviţi acest pământ de canceroşi!
Uitaţi-vă voi înşivă în urmă!

De nu cumva sunteţi şi voi pândiţi
Şi de sfârşitul nu vă e departe,
De nu v-a pus în drum ca să-i stârniţi
Ogarii de cenuşă muma moarte.

Şi dacă vă convingeţi că-i real,
Că omul hăituit de moarte este,
Că zeul lumii cade de pe cal
Străpuns ca de leucemii celeste,

Dacă nevasta unuia stă sub
Puterea bolii mari ca într-o cuşcă,
Dacă e cancer într-al lumii trup
Şi-n nervii ei miros de praf de puşcă,

De ce luptaţi cu armele de foc
Şi-aţi dus mortea la perfecţiune?
De ce nu puneţi banii la un loc
Pentru aflarea leacurilor bune?

Ca nu atât un ne-nsemnat câştig
Al vreunui doctor să ne enerveze,
Ci banii daţi pe moarte şi pe frig
Să pună omenirea-n paranteze.

Nu-i număraţi ilustrului chirurg
Banii luaţi pe grave operaţii
Dacă nu ştiţi şi banii care curg
Ca să distrugă rase, neamuri, naţii!

Mătuşa mea face economii
La gaz, lumină şi ades la carne
Fără a-nţelege şi a şti
Că-n spate omenirea-i pune coarne.

Degeaba sânt chemaţi marii sărmani
Cureaua să o strângă cu credinţă,
Când voi zvârliţi fără vreo trebuinţă
Sudoarea lor şi-a sutelor de ani.

Ne mor părinţi de cancer şi ne mor
Copii şi fraţi, şi cunoscuţi şi rude
Nimic n-amână ora morţii lor,
Urechea cerului nu-i mai aude.

Am merita şi noi să mai trăim.
Daţi banii noştri pentru sănătate,
Că astăzi am ajuns să ne mândrim
Cu boala nostră, prima între toate.

Vrem viaţă pentru cei ce i-am născut.
Vrem viaţă pentru noi, aflaţi în viaţă,
Că moartea chiar în noi lucrează mut
Acum, când noi vorbim despre viaţă.

Vrem să trăim! Putem să dăm şi şperţ
Pentru măcar un an de sănătate.
Opriţi vă implorăm acest comerţ
De moarte şi de tot ce nu se poate.

Oameni politici, bunii noştri fraţi,
Noi v-am cedat şi ranguri şi proporţii.
Dar nu putem continua.
Stopaţi această competiţie a morţii…

Adrian Paunescu

Scrisoare din Basarabia

Cu vorba-mi strâmba si pripita
Eu stiu ca te-am ranit spunând
Ca mi-ai luat si grai si pita
Si-ai navalit pe-al meu pamânt.
În vremea putreda si goala
Pe mine, frate, cum sa-ti spun,
Pe mine m-au mintit la scoala
Ca-mi esti dusman, nu frate bun.
Din Basarabia va scriu, dulci frati de dincolo de Prut.
Va scriu cum pot si prea târziu,
Mi-e dor de voi si va sarut.
Credeam ca un noroc e plaga,
Un bine graiul cel slutit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga
Ce tare, Doamne, am fost mintit!
Cu pocainta nesfârsita
Ma rog iubitului Isus sa-mi ierte vorba ratacita
Ce despre tine, frate, am spus.
Din Basarabia va scriu,
Dulci frati de dincolo de Prut.
Va scriu cum pot si prea tarziu,
Mi-e dor de voi si va sarut.
Aflând ca frate-mi esti, odata
Scapai o lacrima-n priviri
Ce-a fost pe loc si arestata
Si dusa-n ocna la Sibiri.
Acolo-n friguroasa zare,
Din drobul mut al lacrimei
Ocnasii scot si astazi sare
Si nu mai dau de fundul ei.
Din Basarabia va scriu, dulci frati de dincolo de Prut.
Va scriu cum pot si prea târziu,
Mi-e dor de voi si va sarut.

Grigore Vieru

Sanda Ceausu

Am intalnit-o de vreo 10 ori in cei 30 de ani pe care ii am.  Ruda prin alianta. A fost si este sora sotiei unchiului meu. Regret ca nu am cunoscut-o mai bine, dar din pacate, rudele se mai aduna laolalta doar la nunti si la inmormantari. Prinsi in lupta cu viata, oamenii deriva sistemul primordial de valori si se raporteaza la lucruri marunte. Lupta cu prezentul si bucuria victoriilor cotidiene duc la estomparea relatiilor interumane, chiar si in sanul familiilor. Doar casatoria sau pierdera apropiatilor ii mai aduna pe toti, iar atunci sarbatoresc sau jeluiesc profund si pasional. Asa suntem si noi. Azi o sa ne adunam pentru a fi din nou impreuna. Din pacate Sanda nu o sa ne zambeasca!

Dumnezeu s-o odihneasca in pace si ingerii s-o stranga la piept!

Detalii…

Cîntec de inimă albastră

Mircea Dinescu

Mai ştii cum te strigam pe-atunci
“icoană cu picioare lungi”

 veneai pe rîu sau rîu erai
curgeai în mine pînă-n rai

cu limba preschimbată-n bici
vînam pe coapse iepuri mici

vînam prin pulpe fîn mieriu
erai mireasmă eram viu.

Dar of of of desiş de ochi
acum de mine trag trei popi

carnea-mi miroase de pe-acum
a scîndurică de salcîm

pe cînd mînzeşte muşti din cai
mie ţărîna-mi spune hai,

mie ulcica-mi spune blid,
iubire – măr rostogolit.

 

 

Doamne daca-mi esti prieten

Spiridon Popescu-Doamne daca-mi esti prieten; recita magnific Florin Piersic.

Dedic poezia tuturor prietenilor cu prieteni.

Doamne daca-mi esti prieten

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum te lauzi la toţi sfinţii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu părinţii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
N-asculta de toţi zurliii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Nu-mi mai otrăvi ursita,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu iubita.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum susţii în gura mare,
Moaie-ţi tocul în cerneală
Şi-nainte de culcare

Dă-i în scris poruncă morţii,
Când şi-o ascuţi pumnalul,
Să-l înfigă-n mine, Doamne,
Şi să lase-n viaţă calul.

Repetabila povara

Adrian Paunescu-Repetabila povara; recita Florin Piersic!

O dedic tuturor parintilor cu parinti!

O seara minunata si o saptamana plina de liniste in suflet!

---

Repetabila povara

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Grigore Vieru

“Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.”

Grigore Vieru – Ca Prima Oara

Merg pe pamant
Si sun ca vioara.
Toate imi par ca sunt
Prima oara.
Ca un copil
Astept dimineata,
Pana la lacrimi
Mi-e draga viata.
Orice splendoare
Ma doare,
Ma doare-aceasta floare
Si frumusetea ta,
Si frumusetea ta!
Si-aceasta zi
Ce maine nu va mai fi,
Nu va mai fi!
Infiorat spun mama si tata
De parca imi vad parintii
Prima data.
Ca un copil
Astept dimineata,
Pana la lacrimi
Mi-e draga viata.
Cand ma cuprinzi
Tremur, ah, toata,
De parca-as iubi, iubi
Prima data.
Ca un copil

Astept dimineata,
Pana la lacrimi
Mi-e draga viata

Unicul Grigore Lese

Grigore Leşe, sau Grigore a li Ion Opriş, cum îi spun ţăranii din Stoiceni (Lăpuş), deşi a urmat Conservatorul din Cluj, a păstrat această manieră interpretativă învăţată în satul său. „Sunt mândru că sunt absolventul unui institut de folclor care se cheamă Ţara Lăpuşului; -ne mărturiseşte Grigore Leşe- cine sunt de fapt profesorii acestui institut?… Sunt oamenii minunaţi pe care i-am întâlnit de-a lungul anilor acolo, şi care aveau în sufletul lor nişte cântece deosebite, pe care le consider a fi cele mai reprezentative pentru spiritualitatea noastră românească: doinele, horile cu noduri, şi alte cântece din ceremonialul de nuntă, de cătănie, din viaţa păstorească, şi aşa mai departe.”

Fenomenul Tudor Gheorghe

“De fiecare dată când îl ascult – şi asta se întimplă des – Tudor Gheorghe îmi confirmă bănuiala că poezia românescă – populară şi cultă – poate mişca munţii. (…) Problema mea, inhalând prin toţi porii melodia fiinţei sale, este cum să-mi stăpânesc o lacrima de dragoste, admiraţie şi mândrie că poate exista acest fenomen pe care, vorba lui Grigore Vieru, îmi e mai uşor să-l pup.” (Marin Sorescu (1988))

“Tudor Gheorghe are o memorie fenomenală şi asta explică cum a putut să îndeplinească totul fără a trezi bănuieli, pentru că atât cât îi ştim, bătrînii lăutari cad la bănuială când sunt fotografiaţi pe hârtie. Într-o emisiune am putut auzi de la acest menestrel varianta cea mai cutremurătoare a “Mioriţei” şi nişte cântece haiduceşti cum nu mai aflasem. (…) Scriu cu toată răspunderea că de la Maria Tanase nu am avut o personalitate mai puternică în ce priveşte comorile noastre folclorice ca acest tânăr şi neîntrecut actor din Craiova.” (Eugen Barbu (1971))

“Poate sunt, cum frumos spunea Paunescu, un mare poet care se ignora.” (Tudor Gheorghe)

Tudor Gheorghe-Au inebunit salcamii

Tudor Gheorghe-Ionel, Ionelule

Steve Jobs

Acum cateva zile, intamplator, am revazut speech-ul  sustinut de catre Steve Jobs in fata absolventilor de la Stanford University in 2005. Genial! Este unul dintre cele mai motivante si bine structurate discursuri pe care le-am auzit vreodata. Stiu ca in zilele noastre oamenii si-au pierdut rabdarea si ca 15 minute inseamna mult (atat dureaza filmuletul), dar il recomand cu caldura celor care vor sa vada un maestru la lucru.